Prin victoria sa din 1866 asupra lui Adolf Anderssen, tânărul jucător austriac Wilhelm Steinitz (1836 – 1900) se impusese deja ca o stea de primă magnitudine.
Autoritatea lui Anderssen continua să fie totuși destul de puternică, iar ecoul victoriilor lui Paul Morphy continua să răsune în amintirea pasionaților de șah, chiar după retragerea sa din activitatea competițională. Steinitz a primit recunoașterea oficială prin victoria în fața lui Johannes Zukertort în anul 1886, 20 de ani după meciul cu Anderssen.
Din acel moment și până la moartea lui Alexandr Alexandrovici Alehin, campionii au avut libertatea de a-și pune titlul în joc când și în fața cui au găsit de cuviință. Acest fapt a dus la situația nefericită în care nu toți cei mai puternici jucători ai timpurilor lor au avut ocazia să joace un meci pentru titlul mondial. Libertatea de alegere a campionului era totuși limitată din rațiuni economice. Cu greu s-ar fi putut găsi finanțare pentru un meci în compania unui challenger de mâna a doua. În același timp, statutul de profesionist îi împingea pe campioni la disputarea de meciuri cu o anumită frecvență; în lumea reală, nu se poate trăi numai din onoarea de a fi campion!
Steinitz marchează un moment de cotitură nu numai în ce privește oficializarea recunoașterii campionului mondial, ci și în evoluția gândirii șahiste. Primele succese ale lui Steinitz au sosit ca urmare a unui joc agresiv, bazat pe tactică, pe deplin în spiritul epocii. Se pare că din punct de vedere creator, acest lucru nu l-a mulțumit pe deplin; treptat, Steinitz a început să cerceteze motivele ascunse pentru care se câștigă o partidă de șah. Astfel a luat naștere primul sistem de gândire strategică, expus pe larg în diverse publicații ale vremii. Steinitz credea fără rezerve în descoperirile lui și nu ezita să le supună celor mai severe teste practice. Nu întâmplător, Steinitz și-a ales adversarii cei mai incomozi pentru a-și pune în joc titlul și, totodată, ideile; o mențiune specială merită cele două meciuri în compania lui Chigorin. Pentru posteritate, aceste două meciuri au demonstrat unele limite ale gândirii Steinitziene; unii specialiști susțin că austriacul și-ar fi învins cu mai puține emoții adversarul istoric dacă ar fi jucat liber de prejudecăți!
Steinitz a deținut titlul mondial oficial timp de 8 ani, dar începutul dominației sale neoficiale datează de la meciul cu Anderssen, în 1866. Putem conchide că Steinitz a fost campion mondial de facto timp de 28 de ani, cu unul mai mult decât recordul oficial stabilit de succesorul său.
Emanuel Lasker (1868 – 1941; matematician și filozof german) a cucerit titlul în urma victoriei în meciul cu Steinitz din 1894. Se spune că nimeni nu a făcut mai mult pentru difuzarea și acceptarea teoriilor steinitziene decât Lasker, care le aplica în mod frecvent în partidele sale. În același timp, Lasker a fost un jucător complet, capabil să abordeze diferite stiluri de joc, fără o anume preferință, în funcție de adversar sau dispoziția de moment. Poate din acest motiv se consideră că el a introdus elementul psihologic în lupta șahistă, deși acesta pare a fi mai degrabă un fenomen spontan.
Elementul psihologic s-a simțit pe deplin și în modul în care Lasker a administrat titlul de campion. Atitudinea celui de-al doilea campion mondial față de posibilii pretendenți a fost diametral opusă față de cea a lui Steinitz. Pe cât a putut, Lasker s-a refugiat în meciuri comode, evitând confruntări cu jucători precum Tarrasch, Schlechter sau Rubinstein, în momentele sau condițiile în care aceștia ar fi putut emite reale pretenții la cununa de campion. Meciul cu Tarrasch a avut loc la mulți ani după perioada de vârf a “doctorului din Nurnberg”; după diverse amânări, Schlechter a disputat meciul pentru titlu în condiții extrem de inechitabile: din 10 partide, îi era necesară o victorie la două puncte pentru a deveni campion! Iar Rubinstein, poate cel mai strălucit jucător al începutului de secol XX, nu a avut niciodată ocazia la un meci cu Lasker…
Economiile lui Lasker au fost ruinate de inflația puternică din timpul primului război mondial, obligându-l pe campion să-și pună titlul în joc cu prima ocazie și în orice condiții. Disputat în climatul tropical al Cubei, meciul din 1921 a pus capăt hegemoniei lui Lasker. Epuizat fizic, cel de-al doilea campion mondial a abandonat meciul după 14 partide, dintre care pierduse 4 fără a câștiga niciuna. Astfel și-a făcut intrarea în galeria marilor campioni:
José Raúl Capablanca y Graupera (1888 – 1942, Cuba), un talent șahist unic în istorie, Comparat deseori cu o mașină, ajuns el însuși la periculoasa iluzie că a reușit să epuizeze misterul jocului de șah, Capablanca a dovedit în majoritatea partidelor sale un simț al poziției nemaiîntâlnit. El a rămas neînvins timp de 8 ani (1916-1924), un record greu de egalat. Din creația sa șahistă, trebuie reținute tehnica de trecere din jocul de mijloc în final și așa numitele mici combinații, având ca scop acumularea de avantaje strategice.
Capablanca a conferit luptei pentru titlu un înveliș de aparentă echitate. După încheierea turneului de la Londra în 1922, el a făcut public așa numitul Protocol de la Londra. Principalul punct al acestui protocol se referea la faptul că oricare jucător din elită avea dreptul să îl provoace la un meci oficial, cu condiția de a strânge din sponsorizări un fond de premiere de 10.000 de dolari (echivalent ca ordin de mărime cu o jumătate de milion de azi).
Conștient de talentul său uriaș și ajungând treptat la iluzia periculoasă că este invincibil, Capablanca a neglijat complet antrenamentul și pregătirea dintre competiții. În astfel de condiții, nu este de mirare că la prima confruntare serioasă, în 1927, a pierdut titlul pe care mulți credeau că-l va deține la nesfârșit.
Alexander Alexandrovici Alehin (1892 – 1946) a fost primul jucător care a reușit să treacă peste zidul de aur format de cei 10.000 de dolari, dar, mai ales, să găsească prin studiu susținut, puncte slabe în platoșa lui Capablanca. Spre deosebire de predecesorii săi Capablanca și Lasker, care afișau un fals amatorism, Alehin nu s-a sfiit să recunoască în public faptul că șahul este profesia sa și, în același timp, cel mai mare hobby! Alehin este cunoscut în primul rând pentru atacurile sale în forță, încununate de cele mai multe ori de combinații spectaculoase și departe calculate. O analiză mai atentă a partidelor lui Alehin relevă și solida bază strategică de pe care porneau de obicei aceste focuri de artificii.
În turneele din anii ce au urmat, Alehin a dovedit o superioritate aproape fără precedent față de restul jucătorilor, cu o singură excepție: Capablanca. Între cei doi s-a instituit un embargo tacit, rezultând în evitarea participării la aceleași turnee. Este posibil ca totul să fi pornit la inițiativa lui Alehin care nu dorea să-și știrbească prestigiul printr-o clasare în urma cubanezului. În orice caz, distanța de puncte a lui Alehin față de al doilea clasat în turneele de la San Remo 1930 și Bled 1931 l-a făcut pe Nimzovici să exclame: “Se joacă cu noi de parcă am fi pui de găină abia ieșiți din ou”!
Alehin a desfășurat și o susținută activitate de comentator. El a scris numeroase cărți de turneu și și-a publicat multe dintre propriile partide.
În ce privește administrarea titlului, Alehin a preluat și combinat metodele lui Lasker și Capablanca. El a menținut zidul de aur de 10.000 de dolari și s-a refugiat în meciuri comode ori de câte ori apărea pericolul unui meci revanșă în companía cubanezului. Meciurile cu Bogoliubov s-au dovedit un galop de sănătate pentru campion, dar primul meci cu Euwe, în 1935, s-a încheiat cu victoria neașteptată a olandezului, căruia nimeni nu îi acorda șanse reale de succes.
Alehin și-a recucerit titlul în meciul revanșă din 1937, dar, treptat . Doi ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial, ducând la înghețarea aproape completă a activității șahiste competiționale. După război, în 1946, Alehin se stinge din viață ducând cu sine titlul mondial. Era (și a rămas până în prezent) singura oară când un campion murea nedetronat.
Câteva cuvinte despre Machgielis (Max) Euwe (1901 – 1981). Euwe a fost un șahist amator în cel mai pur sens al cuvântului, desfășurându-și activitatea de zi cu zi ca profesor de matematică la un liceu de fete. A jucat relativ puțin, dar a atins nivelul de mare maestru. Victoria sa asupra lui Alehin a venit și pe fondul unei căderi fizice a campionului, căzut în patima alcoolului și ajuns să fie convins de propia invincibilitate.
Euwe a fost în primul rând un jucător tactic, deși baza sa strategică era destul de solidă. El a scris numeroase articole și manuale de șah, iar între 1970-1978 a activat ca președinte al FIDE (Federația Internațională de Șah). Unul din principalele sale merite în această calitate a fost salvarea meciului Fischer-Spassky 1972 din impasul provocat de american.
După moartea lui Alehin, frâiele sistemului de desemnare a campionului mondial au fost preluate de încă destul de tânăra organizație FIDE. Se intra astfel în deplină legitimitate, pentru o perioadă de 45 de ani…
